Am menționat anterior câte ceva despre „utilitățile” legate de compostare. Să completez, deci, subiectul cu procesul prin care materiile organice se transformă în compost. Intenția mea a fost să vorbesc într-un singur articol despre cum se produce compostul și metoda mea pe care eu o folosesc. Însă, subiectul este atât de stufos încât am decis să-l împart în două părți.
Vă previn însă, de la început, treaba asta nu este deloc elegantă și frumos mirositoare. Nu este recomandată persoanelor care au scârbă de râme, gândăcei și materie în descompunere. Deși, dacă mă gândesc de două ori, adevăraților grădinari le place să se murdărească.
Ce este compostul?
În DEX compostul este definit ca: „îngrășământ agricol natural, rezultat în urma fermentării lente a diferitelor resturi vegetale și animale, amestecate cu unele substanțe minerale.”
Pe lângă faptul că este o sursă de substanțe nutritive pentru plante, compostul ajută la îmbunătățirea structurii solului. Astfel, în cazul solurilor nisipoase care se usucă repede, compostul va acționa ca un burete, menținând umiditatea o perioadă mai îndelungată. În cazul solurilor argiloase, așa cum am eu în grădină, compostul va contribui la o mai bună aerare a solului și va reducerea fenomenul de compactare a pământului .
N-o să intru foarte în detaliu pe modalitățile prin care poate fi obținut compostul, deoarece teoria este vastă, iar pentru un necunoscător într-ale proceselor chimice poate să producă dureri de cap.
Foarte pe scurt, teoria despre compost sună cam așa: prima modalitate de obținere a compostului este cea anaerobă – la rece, cu o durată de 6 – 12 luni până la finalizare. Se bazează pe descompunerea lentă de către microorganisme a materiei din grămadă. Aceasta este metoda cea mai simplă, recomandată începătorilor în domeniu.
Cea de-a doua modalitate, cea aerobă, este mult mai rapidă decît prima, compostul fiind finalizat în cca 3 săptămâni. Este mult mai dificil de realizat, deoarece se bazează pe menținerea unor temperaturi foarte ridicate în interiorul grămezii și un control atent a aportului de materiale.
Desigur, la cele de mai sus se adaugă și aportul râmelor, adică obținerea de vermicompost, și aceasta destul de dificilă. Prin această metodă este obținut compostul de cea mai bună calitate, în recipiente speciale, cumpărate sau bricolate în casă. În aceste recipiente alături de râme sunt adăugate resturi în proporții controlate, astfel încât bietele vietăți să nu fie sufocate de substanțele emanate prin descompunere.
Ce putem și ce nu putem pune în lada pentru compost?
Materialele care pot fi adăugate în compost sunt clasificate în: umede (verzi), care prin descompunere vor produce azot, și uscate (maro) care vor produce carbon. În cazul în care, cantitatea de materiale verzi este prea mare, lada capătă un miros neplăcut. În cazul în care materialele uscate sunt prea multe, descompunerea va fi mai lentă, până la a fi stopat.
Cele verzi sunt:
- iarbă și buruieni verzi,
- resturi vegetale din bucătărie,
- zaț de cafea,
- pliculețe de ceai,
- coji de banane,
- coji de ouă,
- pene de păsări,etc.
Cele uscate sunt:
- hârtie și carton,
- frunze uscate,
- ramuri și crengi
- tălaș,
- fân și paie, etc.
Sunt lucruri pe care nu este recomandat să le punem în ladă, deoarece o parte dintre ele vor cauza mirosuri foarte neplăcute și grămada va atrage dăunători:
- carne și oase,
- produse lactate,
- ouă,
- grăsime și ulei,
- plante bolnave sau tratate chimic,
- materiale plastice sau sticlă, etc.
Obținerea compostului nu este o treabă chiar simplă, presupune puțin efort și atenție în selecția resturilor. Însă, cu puțină organizare, e fezabil. Și dacă socotim că un sac de 50 de litri de compost costă între 30 și 50 de lei, zic că și merită. Vă aștept, pe viitor, cu câteva din trucurile folosite la obținerea compostului.
No Comments